De biserica de la Densuș pașii se apropie la început hotărâți. Dar pe măsură ce acest edificiu cu aspect absolut special se descoperă privirii, mersul devine involuntar mai domol, privirea se agață în același timp de cerul din jur și de zidurile ciudate, inegale și deloc tipice unei biserici cu formă cunoscută, fie ea ridicată din piatră brută sau nu. Îți vine să atingi cu palme calde toate aceste suprafețe, mai ales când privirea sesizează totala lor heterogenitate. Din piatră este toată ridicată, dar peretele ce stă pavăză intrării și alăturarea stranie de calcare, gresii, marmură (majoritatea – ținând cont de inscripții sau forme – adusă clar din situl Ulpia Traiana Sarmizegetusa), travertin, piatră de râu masivă, cărămidă, ceva mortar și câteva zone văruite fac ochiul și mintea și sufletul să vibreze în alte acorduri. Poate unele demult știute și uitate și apoi ieșite brusc la suprafață de sub istorii planetare și umane. Ca resturile de vietăți, milioane de ani în urmă aflate libere, în marea care a umplut cândva bazinul Hațeg, și apoi rămase captive în gresia utilizată la clopotniță. Ca urmele de prelucrare prin cioplire de pe blocurile masive de la baza pereților de pe laturile lungi ale bisericii. Și mai ales ca toate urmele de ploi și viscole și efectul soarelui și vântului care au dezgolit și exfoliat suprafața gresiilor verzui, care au umplut golurile travertinului cu praf și care au pus pete negre pe marmura ușor translucidă, uneori ca urme prelungi în desene cândva curgătoare.
Ce stranie construcție și ce stare atemporală, de la o depărtare de un braț, dar mai ales de la o depărtare de o privire, de acolo de unde se poate cuprinde toată această biserică fluidă și în același timp măreață și fixată aleatoriu între cer și pământ. Ca o reverență continuă, ca o îmbrațișare în piatră…