Istoricul excavațiilor

Capitala acestuia, Sarmizegetusa Regia, împreună cu cetățile din preajma sa, reprezintă expresia cea mai înaltă a acestei civilizații, care în plan material se transpune printr-o arhitectură monumentală: ziduri, turnuri, temple, pavaje și alte structuri din piatră. Însă piatra din zona acestor cetăți s-a dovedit a nu fi potrivită pentru construcție, prezentând un clar caracter șisos. S-a dovedit astfel necesară o altfel de rocă, rezistentă, dar ușor de prelucrat, pentru a putea fi transformată în blocuri frumos șlefuite pentru fortificațiile din munți. O astfel de rocă s-a găsit în dealul Măgura Călanului. O exploatare extensivă a rocilor calcaroase în cadrul unei cariere, cu tehnicile și cunoștințele vremii, precum și prelucrarea și transportul pietrei pe distanțe mari s-a putut face cu siguranță doar cu un efort material și logistic uriaș. Acest lucru a fost posibil doar odată cu unificarea realizată de regele Burebista, care a ajuns să dispună de resurse umane și financiare mari și a putut pune în aplicare un impresionant plan edilitar.
Cariera a funcționat probabil pe toată perioada existenței acestui centru de putere până la cucerirea romană, la începutul sec. al II-lea d.Hr. (poate cu scurte pauze, în perioadele mai tensionate). În preajma sa au apărut cartiere de pietrari, s-au dezvoltat căi de transport, a înflorit o așezare meșteșugărească. S-a creat și perfecționat o breaslă, s-a dezvoltat un meșteșug. Construirea cetăților a implicat efortul mai multor generații, mai cu seamă că sunt atestate faze, refaceri, modificări la toate aceste cetăți, pe toată durata de funcționare a Regatului Dac. Toate acestea demonstrează existența unui sistem de exploatare, transport și utilizarea a pietrei bine organizat și supravegheat de o autoritate centrală capabilă să impună punerea în execuție pe parcursului a cca 150 de ani.